În rândurile ce urmează, vom încerca să facem un periplu în fascinanta istorie a întâmplărilor ce au caracterizat evoluţia galeriilor a două dintre cele mai importante echipe italiene de fotbal, Lazio şi Roma, din punct de vedere al pasiunii manifestate de proprii suporteri. Amintim pentru început că primul, în ordinea apariţiei, este clubul S.S. Lazio, înfiinţat în anul 1900, urmat de A.S. Roma, în 1927. La ceva timp după inaugurarea faimosului stadion “Olimpico”, tribunele acestuia au cunoscut o “delimitare” dată de disputarea de către taberele de fani adverşi, a uneia dintre cele două peluze existente. Obiectivul vizat “Curva Sud” a fost ocupat de romanişti, lazialii trebuind să accepte “Curva Nord”. Înainte de 1977, Peluza Sud cuprindea o mulţime de grupuri şi grupuleţe de apreciat («Boys», «Fedayn», «Guerriglieri della Curva Sud», «Fossa dei Lupi», «Brigate Giallorosse», «Pantere» ş.a.), dar lipsite de o oarecare unitate şi formate în mare parte din persoane ce proveneau din cartierele capitalei, fiecare lansându şi scandările fără o adevărată coordonare. Însă, pe data de 9 ianuarie 1977, cu ocazia meciului Roma-Sampdoria, luând ca exemplu organizarea celor din «Ultras Granata», se decid să se unească sub numele de Commando Ultrà Curva Sud (în deplasări, banner ul devenea Ultrà Roma), ca lider alegându l pe carismaticul “Geppo”, iar sloganul “Cu sufletul în Sud, cu bâtele în Nord” era văzut ca o modalitate de exprimare a stării lor de spirit. Perioada de glorie, în plan ultras, a fost cea cuprinsă între anii 1977 şi 1987 atunci când, C.U.C.S., a reuşit să se remarce prin cantitate, fantezie, calitate cât şi prin forţa de susţinere a favoriţilor, atrăgând respectul şi admiraţia multora, atât în Italia cât şi în restul Europei, unde era privit ca un model ce merita a fi adoptat.În vara anului 1987, această stabilitate începe să se clatine odată cu sosirea jucătorului lazial Lionello Manfredonia, nedorit de Curva Sud din cauza declaraţiilor defăimătoare la adresa susţinătorilor Romei dar şi pentru imaginea acestuia, destul de şifonată de condamnarea primită după acuzele de participare la trucarea unor partide ale echipei sale de suflet. Ulterior, C.U.C.S. suferă o diviziune greu de anticipat: foarte mulţi dintre fondatori dau naştere lui G.A.M. (= “Grupul Anti Manfredonia”), în timp ce, nucleul care li se opunea s a strâns sub denumirea de Vecchio C.U.C.S., crescând rapid în consistenţă şi demonstrând o însemnată capacitate organizativă, schimbându şi locul de poziţionare în peluză, eveniment anunţat printr un afiş lipit la intrare (”Commando s a mutat”), ideile lor fiind împărtăşite de majoritatea galeriei. Mergând pe linia coerenţei, G.A.M. continuă să l conteste pe fotbalist, afişând o serie de mesaje ofensive (ex.: “Manfredonia mori, nu te vom iubi niciodată!”), aşa cum s a întâmplat şi pe 2 septembrie 1987 (Roma-Genoa), când au ridicat o pânză cu un îndemn ce i se adresa direct “Laşule, dă ţi tricoul jos!” , gest ce a declanşat furia celor din jur, fiind nevoiţi să suporte consecinţele agresiunii la care au fost supuşi.Grupuri de bază, precum Fedayn şi Boys, preferă să nu se mai numere printre protagoniştii acestor neînţelegeri, prezentându se cu steagurile lor de gard şi încurajând echipa pe cont propriu. Deasemenea, din G.A.M. se desprinde Opposta Fazione, o aripă dură şi radicală, formată cu scopul de a da o replică celor care au trădat idealurile ultras, propunându şi să se izoleze, neacceptând dialogul cu ceilalţi.
Peluza Sud, cunoscută iniţial ca având tendinţe politice de stânga, îşi modifică vizibil orientarea spre ideologia de dreapta, prin folosirea simbologiei specifice acesteia de către unele microgrupuri.În sezonul ‘93 ‘94, facţiunile ce au dus la destrămarea C.U.C.S., se hotărăsc să se reunească, dar impactul asupra mulţimii nu este deloc cel dorit, declinul începând să şi facă simţită prezenţa treptat, astfel încât, în campionatul 1999/2000 are loc, într o manieră turbulentă, schimbul de generaţie, punându se capăt activităţii grupului. În ciuda dificultăţilor, noul grup aflat la conducerea Curvei Sud, AS Roma Ultras, a avut puterea să se impună şi să redea galeriei o identitate puternică chiar dacă disensiunile, legate de concepţiile de mentalitate diferite, sunt un impediment în calea păstrării unui control complet asupra tuturor. Ei au apărut după fuziunea dintre S.A.G. (= “Squadre d’Azione Giallorosse”), Mods şi membri Fedayn.În continuare, vom face o scurtă descriere a galeriei romaniste, cu privire la componenţa acesteia…Cel mai vechi dintre grupuri este Boys, lansat în 1972. În acelaşi an, dar câteva luni mai târziu, a fost rândul celor din Fedayn. În 2001/02, se nasc Ultras Romani, cărora li se alătură ASR Clan. În aceeaşi ediţie de campionat, îşi face loc banner ul Tradizione Distinzione, varianta modernă a celor din Opposta Fazione. Băieţii din popularul cartier roman Testaccio s au adunat, mai întâi, sub denumirea de Figli della Lupa iar, mai apoi, chiar sub numele zonei de provenienţă. În 1992, prin fuziunea dintre Esquilino şi Centurioni se formează XXI Aprile 753 a.C. dar care, la finalul stagiunii 01/02, se va “dizolva”. Gruparea Mods, creată după tiparul mişcării moderniste engleze din anii ‘60, la ora actuală face parte din ASR Ultras. Tot în cadrul grupului lider s-au integrat şi cei din FegatiSpappolati.Orgoglio Romano, grup cu aproape 150 membri, a apărut în 1996. Orgoglio Capitolino înfiinţat, în anul 2000, de locuitori ai cartierului Castelli Romani, a rezistat doar până în 2003 din pricina conflictelor cu alte grupuri. În ‘99 ‘00, tineri din cartierele Spinaceto şi Magliana, pun bazele brigăzii Gioventù Romana iar cei din Tor Bella Monaca şi Torre Angela, crează Ultras Roma TBM ce, în 2001, devine Fronte Romano. În ‘02 ‘03, ex componenţi ai ASR Ultras şi Fedayn se poziţionează sub sectorul acestora din urmă, cu un banner intitulat Antichi Valori. Grupul Settore 021, are în structura centrală ultraşi din cartierele Pisana şi Bravetta (tot de aici provin şi cei din Brigata Bravetta). Irish Clan este un grup ce se diferenţiază de celelalte, prin dragostea membrilor săi atât pentru Roma cât şi pentru Irlanda. În complexa mişcare organizată “galben roşie”, sunt incluse şi grupurile Ultras Primavalle S.Lorenzo, BISL, Cuore Giallorosso şi Frangia Ostile Kamikaze. Brigata De Falchi este cea mai recentă apariţie pe scena Peluzei Sud şi face referire la un tânăr ultras romanist, ucis de o bandă de milanişti lângă stadionul San Siro, în 1989.
În ceea ce priveşte relaţiile cu
celelalte galerii, suporterii romanişti se pot regăsi uşor pe “lista neagră” a
multora dintre adversari, indiferent de categorie. Fără îndoială, în lupta
pentru supremaţia sportivă a “Cetăţii Eterne”, au de înfruntat rezistenţa opusă
de rivalii lor de temut lazialii. În plan secund, o ură dificil de imaginat o
poartă fanilor juventini a căror echipă este, în viziunea lor, întruchiparea
simbolului puterii în Italia. Într o ordine, mai mult sau mai puţin exactă, vom
sintetiza şi celelalte adversităţi considerate de actualitate cum ar fi cele cu
Milan şi Inter,
cauzate de competiţia dintre capitala politică (Roma) şi capitala economică
(Milano). Pe deasupra, milaniştii sunt răspunzători de moartea unui ultras
romanist, aşa cum am precizat anterior, pe când, interiştii se fac “vinovaţi”
de înfrăţirea cu lazialii.Înainte de anii ‘80, Roma şi Fiorentina erau legate
de o prietenie la nivel de galerie dar raportul a luat sfârşit după tentativa
violeţilor de capturare a unor steaguri “galben-roşii”; o situaţie asemănătoare
şi în cazul Atalantei. În anii ‘70, se înţelegeau foarte bine cu veronezii de
la Hellas, acum, animozităţile ce îi despart
nu pot fi depăşite. Prietenia cu napoletanii, din anii ‘80, a fost înlocuită de
o neaşteptată ruptură ce persistă încă. Amiciţia cu “roş albaştrii” din Bologna a fost întreruptă
după ce aceştia au colaborat cu poliţia, ducând la arestul unor romanişti.
Trebuie să evidenţiem şi rivalităţile cu Brescia,
Torino şi Parma.
La polul opus se află Sambenedettese, Reggina şi Palermo chiar dacă nu pot fi încadrate, pe
deplin, la capitolul “înfrăţiri”.
Pe “malul” celălalt, în speţă “Curva Nord”,
putem spune că datele problemei, ce vizează dezvoltarea structurii organizate a
suporterilor laziali, nu au avut o traiectorie substanţial diferită comparativ
cu paşii întreprinşi de oponenţii lor, romaniştii. Iniţiativele de amploare ale
“alb albaştrilor”, susţinute în acest sens, pot fi reperate tot pe la sfârşitul
anilor ‘60 şi startul deceniului 8, prin contribuţia adusă de adolescenţii din
microgrupurile acelor vremuri: «Aficionados» (în 1969), «Vigilantes», «N.A.B.»,
«C.A.S.T.», «Tupamaros», «Aquile», «Marines» dar consacrarea unei brigăzi, cu
adevărat ultras, s-a făcut abia în 1971 prin venirea celor din cartierul
Monteverde «Commandos Monteverde Lazio». Bucuria cuceririi primului campionat i
a împins să aducă o completare numelui iniţial, prin adăugarea acelui an de
neuitat: ‘74.Grupurile mai sus amintite împreună cu altele, precum «Falange»,
«Folgore», «Brigate Portuense», «Brigate S.Giovanni», «Leopard di Ciampino»,
«Golden Boys» şi «Panthers» au participat, în noiembrie 1976, la întrunirea
“Asociaţiei Naţionale a Cluburilor Alb Albastre” unde a fost luată decizia
unirii tuturor sub o siglă unică: «G.A.B.A.» (= “Gruppi Associati Bianco
Azzurri”). Această structură ce, într un timp relativ scurt, a reuşit să
canalizeze incompatibilitatea inerentă acelui pionerat ultras către o organizare
mai pronunţată, a împrumutat un an mai târziu o denumire britanică: Eagles’
Supporters. Considerând că aportul depus pentru “maturizarea” Peluzei Nord a
fost suficient, s-au autodesfiinţat în 1992, rămânând totuşi în “memoria”
panoramei ultras ca un punct de reper de necontestat. Apărută în 1978, Viking
este o altă grupare de referinţă în peisajul ultras lazial, cu o existenţă
îndelungată şi cu o vădită apropiere de politica extremei dreapta. Aceasta
este, de altfel, una dintre caracteristicile ce mereu au reliefat atitudinea
comportamentală a galeriei laziale. Ultras, o altă formaţiune cu potenţial
organizativ, iese la rampă în 1974, cuprinzând tineri din toate păturile
sociale, introducând noţiunea de “produse personalizate” de genul tricourilor,
şepcilor şi fularelor. Alte brigăzi, demne a fi menţionate dar care şi au
încheiat activitatea destul de rapid, sunt La coscienza della Lazio (1971) şi
Commandos Aquile S.Basilio Talenti (1974). Anul 1987 avea să consemneze un alt
moment important pentru “Curva Nord”, acolo unde şi au făcut intrarea
Irriducibili. Aceştia au adus un suflu nou, implementând un stil modern ce a
revoluţionat, încet încet, modul de încurajare întâlnit în multe oraşe
italiene, ei fiind adepţii recuperării spiritului şi mentalităţii constructive
din anii ‘70, relansând identitatea pierdută, prin intermediul exploatării
fanteziei şi originalităţii de care dispuneau, dar n au putut evita unele
dispute cu o parte a grupurilor, mai vechi şi cu experienţă, însă aceste
divergenţe nu i au împiedicat să preia frâiele peluzei, câştigând simpatia
celor ce o frecventau, ajungând astfel să conţină o cifră impresionantă de
abonaţi. Realizările lor coreografice dar şi prezenţele numeroase în
deplasările efectuate în străinătate, au atras atenţia multor ultraşi europeni.
În 2002, la aniversarea a 15 ani de militanţă ultras, Irriducibili au fost
răsplătiţi de clubul Lazio prin retragerea definitivă a tricoului cu numărul 12
spre a fi acordat, simbolic, galeriei. Un fapt curios este alegerea făcută, în
1994, de primul grup ultras lazial Veterani şi anume aceea de a renunţa la
Peluza Nord în schimbul tribunei a doua (”Tevere”). Ultimii, în ordine
cronologică, sunt băieţii din Banda Noantri care, desprinşi din Irriducibili în
2000, au încercat să adopte o linie de conduită dominată de voinţa de afirmare,
mai ales prin caracterul lor impulsiv şi recalcitrant. Capacitatea maximă de
exprimare a fanilor laziali, în planul spectacolului ultras propriu-zis, poate
fi evaluată în special cu ocazia derby-ului Romei, prilej pentru transpunerea
în fapte a ideilor imaginate şi pregătite cu multă ardoare, eforturile lor dând
des roade, având în vedere creaţiile expuse până în prezent, uneori cu iz de
capodopere. Din păcate, atmosfera ce se respiră în stadion nu poate fi tocmai
cea preconizată, ţinând cont de faptul că înaintea meciurilor, în timpul
acestora şi la final, ea este presărată cu nelipsite clipe de tensiune iar
rivalitatea a dus de multe ori la manifestări exagerate ce au avut rezultate
nedorite, tragice chiar, aşa cum s au semnalat pe data de 28 octombrie 1979, la
meciul Roma-Lazio, când lazialul Vincenzo Paparelli, în vârstă de 33 ani, a
fost ucis după ce o petardă “antigrindină”, lansată din Peluza Sud, a parcurs
distanţa de 160 m, lovindu-l în ochiul stâng, atunci când, ghinionistul
suporter se afla în Peluza Nord alături de soţia sa, aşteptând ieşirea
echipelor de la vestiare pentru jucarea reprizei întâi. Şocaţi de drama la care
au asistat, ultraşii “alb albaştri” au provocat incidente şi după terminarea
partidei, violenţele extinzându se pe străzile oraşului. Un motiv în plus ca
ura lazialilor pentru romanişti să nu cunoască limite, lucru valabil şi pentru
cei care, într un fel sau altul, au fost sau continuă să fie prieteni cu
“duşmanii” lor. Napoletanii, bolognezii şi milaniştii sunt unii dintre aceştia,
dispreţuiţi pentru “preferinţele” din trecut. Considerentele politice
constituie un argument pentru menţinerea stării conflictuale cu acele galerii a
căror viziune tinde către extrema stângă: Atalanta, Fiorentina, Perugia, Ternana, Pisa, Modena, Livorno.
Brescianii, având o strânsă legătură cu suporterii lui Milan, nu pot trece neobservaţi, cum nu poate
fi ignorată “aroganţa” ce îi învăluie pe susţinătorii juventini. Relaţia de
cordialitate cu toriniştii, din anii ‘70, a durat prea puţin. Confruntăriile
dure cu fanii lui Sampdoria, Genoa,
Sambenedettese, Foggia, Pescara
şi Lecce i au
transformat pe aceştia în inamicii lor “tradiţionali”. Trebuie subliniată şi
starea tensionată cu francezii lui O.Marseille, englezii lui Arsenal şi
spaniolii lui Atletico Madrid, de “preţuirea” ultimilor, lazialii putându se
bucura după stabilirea amiciţiei cu ultraşii lui Real Madrid. Cele mai
apreciate înfrăţiri sunt cele cu Inter, Triestina, Verona
şi Chelsea.
Între ei şi “alb verzii” lui Chieti
există o stimă reciprocă. Evident, un derby între cele două concitadine Lazio
şi Roma, este întotdeauna o întâlnire de gradul III datorită farmecului
captivant emanat de imaginaţia şi inventivitatea ultraşilor, suscitând
interesul mass-media şi nu numai, implicând audienţe audio-vizuale de invidiat.
articol din revista
RomanianUltras, nr.1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu